Un fals defect de vorbire sau o tulburare adevărată? Să apelăm, sau nu, la un logoped?

Prof. Logoped Mariana RANGA
  
În urma recomandărilor pe care le fac logopezii, mulţi părinţi au dileme ca aceea  din titlul de mai sus. La ce bun orele de logopedie, cand copilul nu are mai nimic, doar că îl pronunţă puţin stricat pe “ş”? O fi oare ăsta un defect de vorbire adevărat, sau doar o pată de culoare pe chipul copilăriei - şi care în cele din urmă se va şterge de la sine?!
 
Nu e cazul să lansăm aici discuţii teoretice ample despre tulburarea adevarată sau falsă şi nici despre diagnosticul bun sau prost, corect sau incorect. Am să încep prin a reaminti un fapt pe care părinţii îl ştiu probabil foarte bine: în serviciile logopedice întalnim rareori sau deloc tulburări care să poată fi dovedite prin evaluări paraclinice diverse - de la encefalograme la audiometrii. De cele mai multe ori primim în consultaţie copii sănătoşi şi bine dezvoltaţi, care totuşi au, cu adevărat, o tulburare de limbaj oarecare. Ce ar trebui să facem dacă acest aspect, evident din punct de vedere clinic (este suficient de cele mai multe ori să faci un foarte sumar examen al vorbirii) nu este datorat nici unor patologii neurologice, nici surditătii, nici altei boli? Ar trebui ca noi, logopezii, să nu recomandăm orele de recuperare? Sau ar trebui ca părinţii să nu le accepte?
 
Voi imagina pentru cititor un tip de caz, din cele pe cît posibil mai uşoare. Să zicem de pildă că un copil nu-l pronunţă pe “v”, sau mai exact îl înlocuieşte sistematic cu sunetul “z”. Pronunţia corectă a “v”-ului, respectiv diferenţierea “v/z” este una din primele care de obicei se rezolvă spontan, la copilul încă mic. Da, numai că al nostru are aproape 6 ani şi vrem să-l dăm în curand la şcoală. Ce este de făcut?
 
Şi ca logopezi, am putea să încadrăm tulburarea descrisă mai sus între cele mai degrabă false sau cel puţin minore, dacă sunt întrunite următoarele condiţii.

Întai, va trebui văzut dacă există o bună dezvoltare generală a limbajului, cu absenţa oricăror alte tulburări articulatorii. Apoi, va trebui să luăm în calcul varsta copilului. Prezenţa anumitor defecte de pronunţie trebuie considerată într-un fel la 2-3 ani, dar abordată cu totul diferit la 5-7 ani. Pe scurt, dacă un copil de 6 ani (ca în exemplul nostru), are o tulburare articulatorie minoră (pe sunete în general uşor de pronunţat)  şi nici un alt defect de limbaj, putem accepta, şi ca logopezi, părerea că poate fi vorba de o falsă problemă. Cu alte cuvinte: copilul este în principiu apt să pronunţe sunetul rebel – deşi nu o face şi chiar pretinde că nu poate. Ei bine, dacă într-un  astfel de caz  ajungem totuşi să facem recuperarea, avem deseori surpriza că intervenţia necesită un întreg an – chiar dacă problema părea iniţial minoră sau de-a dreptul falsă.
 
Întîlnim realmente, uneori, asemenea reminiscenţe ale pronunţiei infantile la cate un copil altminteri foarte evoluat. Deşi maturitatea sa verbomotorie i-ar fi permis de multă vreme să se corecteze, din motive misterioase copilul este convins că nu poate. Inutil să căutăm din ce cauză stau lucrurile aşa – destul că pronunţia defectuoasă se menţine, este bine consolidată/ automatizată şi că prin urmare va necesita intervenţie logopedică, la fel ca orice altă tulburare de pronunţie. Chiar dacă obţinerea modelului articulator corect se face relativ uşor pe sunetul izolat, vor trece probabil mai multe luni până cînd copilul îl va putea transfera în vorbire şi îl va folosi în mod curent. Vechile automatisme de pronunţie se lasă inlocuite cu greu .
 
Ceea ce vreau să subliniez este că, oricare ar fi cauzele, gravitatea sau forma de manifestare a tulburărilor de pronunţie, dacă ele se prezintă sistematic (întotdeauna la fel) şi nu par să se amelioreze în timp, este de dorit să duceţi copilul la  logoped. Dincolo de 6-7 ani chiar cele mai neînsemnate defecte articulatorii se vor lăsa mult mai greu corectate, fiind deja mai bine automatizate şi consolidate. Nu în ultimul rând, odată cu intrarea la şcoală, transferul în scris al deficienţei articulatorii devine un risc deloc neglijabil. Iată cum o problema minoră sau falsă poate deveni mult mai serioasă, datorită modului defectuos în care este abordată – în cazul de faţă prin refuzul de a primi asistenţă logopedică la timpul potrivit.